Te-am visat într-o noapte. Ştii,…erai numai a mea, şi habar n-aveai; ne unea ceva aiurea, indescriptibil, indescifrabil. Se făcea că eram stăpânul absolut al şocului erotic, sau cum s-o fi numind puterea de a zăpaci printr-un simplu gest, ca o pocnire din degete. Când ai o putere, să o exerciti e aşa simplu!
Noaptea aceea n-am dormit. Trupul zăcea în nesimţire, sufletul hoinărea prin eter iar spiritul degera de frig sub fulgii tăioşi ai obiecţiilor realiste. De ce oare prejudecăţile trebuie să apară şi în vis? E mare păcat ca magia zămislită de însuşi spiritul uman să fie măcelărită de cuţitele îndoielii. De-aceea cei ce nu pot visa sunt liniştiţi, sănătoşi…
Şi se făcea că erai a mea. Cum, nu ştiu; oricum, nu are importanţă decât faptul că te-am cunoscut mai bine, aşa cum tu nu vei avea posibilitatea să te cunoşti, nici speranţa a te închipui. Erai altfel, şi totuşi aceeaşi, eu eram stăpânul oricui, iar tu demonul meu, sub o mască sublimă a cărnii eterice.
Păcat că era doar un vis… Ce bine că a fost doar un vis! Unii, majoritatea, adică restul lumii de fapt, se chinuie să-şi înţeleagă coafura ce se află în capul lor dimineaţa devreme. Nu contează seninătatea dăruită de ultimele părţi pure ale sufletului.
Suntem după chipul şi asemănarea Creatorului, pentru că putem crea lumi printr-o scânteiere a cugetului. Tind să sper, cu disperare, că, poate, în altă sclipire a creaţiei, să fi avut acelaşi vis, căci vorbele tale nu erau ale mele, nici nu m-aş fi putut gândi la ele.
Eşti prea mică, prea simplă şi prea gingaşă să cauţi suferinţa din cunoaştere; nu meriţi calvarul ştiintei de a fi neputincioasă în faţa a tot ceea ce a fost şi incapabilă de a vedea ceea ce va fi. Suntem după asemănarea Creatorului, dar Timpul nu ne aparţine. Putem da şi lua vieţi, putem începe sau distruge, dar Timpul nu este al nostru.
Nici măcar în vis.
Ce rău că visul este al unuia singur, căci nimeni nu poate ghici splendoarea coşmarului şi oroarea speranţei. Cât de real este un coşmar, încât te sperie de tine însăţi; cât de amăgitoare şi deşartă e speranţa! Credinţa, aici, nu face decât să sfărâme sfârşitul visului şi să şteargă orice urmă a cunoaşterii de sine – începută şi para-răs-începută în adâncul nostru, pierdută cu orice ocazie în timpul nopţii: un zgomot, o mişcare, o frământare a cărnii putrede, a temniţei sufletului nostru.
Ochii sunt cei care visează, căci ei sunt ferestruica înaltă cu vedere la cer a carcerei din carnea noastră. Sufletul se înalţă la cer pentru că pe acolo au putrezit gratiile ferestruicii efemere a trupului.
De ce vrei neapărat să îngroşi gratiile, cunoscând ororile lumii? Chiar vrei să te doară fiece vis, ca pe mine?… Duşmanii nu există, ci doar păreri ale noastre despre alte carcere ambulante. Ce nu dorim nici duşmanilor, nu ne dorim nici nouă. Nu are rost să te superi pe mine, nu are sens să te superi pe tine. Nu mai cunoaşte şi vei visa frumos.
Vei putea să te amăgeşti că eşti fericită, aşa cum ai fost în visul MEU.