2000 de ani

Am redescoperit un DVD vechi în borseta mea cu melodii. Pe la sfîrşitul listei, ca o glorioasă încheiere a amintirilor la cer nu am luat vreodată parte, trona timidă „Pasărea Colibri”. Am deschis la întâmplare una dintre melodiile lor, şi mi-am adus aminte de o fată. Prin ceaţă răsare promisiunea ei, dulcea înlănţuire a viselor mele de atunci.Nu au trecut 2000 de ani alături de ea. Însă ea va rămâne în colţul inimii mele mai mult de atât. Am visat cu ochii deschişi la senzaţia şoldului ei, şi apasarea moale a atingerii calde îmi persistă pe umăr, ca un tatuaj vechi, aproape şters de capriciile cărnii. A fost atingerea din urmă, când a plecat, iar eu nu am întors capul. Nu era nevoie. Am stat pe scaun, rece, indiferent, răspunzând răcelii ei.

M-a învăţat că a plânge dupa cineva înseamnă a arunca la gunoi toate clipele minunate. Strop cu strop, s-a prelins din sufletul meu precum aburul din cana de cafea. A rămas atunci loc pentru următoarea şi după ea alta. Un vârtej a lăsat în urmă şi încă nu s-a găsit iubirea care să il potolească. Spun vouă, celor care vor urma, corsari ai apelor iubirii, zâne sprintene şi lucitoare: ochii mei vă vor înghiţi, sufletu-mi vă va devora, iubirea mea vă va surpa. Cutezaţi! Aşa voi aduna comori din trupul vostru şi vă veţi pierde un strop de tinereţe în sipetele ascunse din templul adorării mele!

Înalţ tribut veşnic, vouă, urmaşe ispititoare ale Evei, din carnea voastră fragedă pe altarul din piatră.

Să ştergem praful

După atîta frig şi ceaţă… m-am întors în această veche cămară a gîndurilor mele. Este reconfortant să găseşti lucruri dragi neatinse, acolo unde le-ai pus spre păstrare. Ieri, pe 24 ianuarie, m-am hotărît: voi continua acest blog, şi voi căuta să respect unele promisiuni făcute mai de mult.

Am primit confirmarea că ieri a fost ziua Huiduielii naţionale. Mă aşteptam la ea, cum mă aştept şi la continuarea si acutizarea lipsei acute din buzunarele mele, implicit ale celorlalţi români eşuaţi în ţară. Mai aştept şi Noua Revoluţie, de data asta cu interes şi cu o morbidă curiozitate de a afla CINE o va mai fura şi pe aceasta.

Din suflet amar picură deznădejde, din viaţă amară curge îndîrjire. Ne trebuie un conducător pe care să-l împuşcăm: varianta românească a vechiului “panem et circenses”. De iubire nu poate fi vorba anul acesta. Nu îmi place a mă îmbăta cu apa de la robinet, şi nu vreau să car alţi “beţivi” pînă în casa lor, unde le voi permite, cu mărinimie, trezirea la crunta realitate prin aburii mahmurelii sentimentale.

Caut prin praful de pe jos sîmburele adevărului, şi dau numai de coji de seminţe. Se pare că a mai fost totuşi cineva pe aici, cît timp am lipsit. Îl astept.

Promisiuni – Partea întâi

Am început acest blog cu promisiuni. Toată lumea promite, şi mai ales în campanii electorale. Eu unul am promis trei secţiuni ale acestui blog, în română, engleză şi franceză. Ca să nu mă dezmint, am început lucrul la ultimele două, însă cele câteva texte postate s-au dovedit a fi peste umilele mele cunoştinţe lingvistice de până acum. Nu mă sperii eu atât de usor, îmi plac provocările şi răspund la ele. Din păcate trebuie să anunţ că vor exista discrepanţe între apariţiile pe pagina principală, scrisă în minunatul grai românesc, şi traducerile acestor texte pe celelalte două secţiuni. Cu îngaduinţa lor, prietenii care nu cunosc limba română vor avea parte de textele traduse în cel mai scurt timp cu putinţă. Procedeul va fi semnificativ accelerat pe măsura dobândirii şi însuşirii abilităţilor poliglote.

Dar să lăsăm anunţurile organizatorice. Tema este promisiunea. Conflictul care a dat naştere curajului de a aborda acest aspect a fost amara constatare că nu îmi prea respect angajamentele asumate în ultima vreme. Ţinând cont de faptul că nu fac promisiuni de obicei, se ajunge la concluzia că mi-am neglijat total îndatoririle asumate faţă de cei apropiaţi. Dezamăgitor, nu-i aşa? Anul Nou, cu germenul unei noi decade glorioase în istoria umanităţii, mi-a plantat în creier dorinţa de îmbunătăţire personală. SĂ ÎMI RESPECT PROMISUNILE… a fost un criteriu autoimpus pe această cale spinoasă a înţelepciunii. Până la ora actuală am scurtat întrucâtva satisfăcător lista promisiunilor de la sfârşitul anului defunct, şi fac progrese considerabile pentru a încheia şi celelalte datorii. Nu este uşor, nici greu, iar o persoană deprinde astfel valoarea vorbelor şi valoarea proprie. Puteţi numi egoism asta, dar nu mă voi mai implica în diferite activităţi dacă am cel mai mic dubiu că nu le voi susţine până la final.

Pe parcursul derulării procesului creativ, în mintea mea cea relativ îngustă a apărut buturuga din proverb. “De ce toată lumea face promisiuni?” Printre alte pretexte pe care le-aş putea inventa, această întrebare apare ca o povară demnă de Atlas. Mica mea lume, în ziua reactualizării acestui articol era incapabilă de a-mi oferi o cât de succintă mostră de laborator. Am întârziat pe acest subiect aproape două săptamâni, şi iată cu ce am revenit:

1. Promisiunile diferă ca tip, importanţă şi impact social.

2. Promisiunile se interpretează în functie de persoana beneficiară.

3. Statutul moral al fiecărei promisiuni în parte.

Să le luăm pe rând.

Ca tip, găsim promisiuni publice, particulare şi implicite. De promisiuni publice suntem cu toţii sătui, iar unii mai nefericiţi dintre noi dezvoltă o alergie severă înaintea, în timpul şi după campaniile electorale. Promisiunile particulare se fac între patru ochi, cu voce tare: “Împrumută-mi, te rog, suma de … Ţi-i dau înapoi pe data de … ” este unul dintre exemple. Promisiunile implicite sunt cele care trebuiesc respectate, şi care ţin de condiţia noastră de Oameni. Ele apar în faţa altarului, apar odata cu copii nostri, apar odată cu noi înşine. Mă refer la promisiuni ca fidelitatea faţă de soţ/soţie, la angajamentul că iţi vei apăra odrasla, la respectul faţă de părinţi, neam, ţară. Imporanţa promisiunilor făcute este de la sine înţeleasă, pe cand impactul social se măsoară în numărul persoanelor afectate, direct şi indirect.

Şansa ca un individ să respecte un angajament este direct proporţională cu frecvenţa în viaţa cotidană a celui/celei/celor faţă de care a fost asumat angajamentul respectiv, cât şi de ambiţia personală.

Voi continua…

Răvaş

“Când te întorci, oare ce vei găsi? Cunoaşterea depinde de prelingerea timpului. Dacă vei veni înainte de vreme, mă vei găsi surprins, încă neobisnuit cu gândul că ai fost plecată. Dacă vei veni la timp, mă vei găsi acolo, asteptând cu răbdare şi speranţă, bucuros că ai sosit la mine radiind de fericire şi iubire. Iar dacă te vei întoarce târziu, mă vei găsi tot asteptând, nerăbdător în a te revedea, îngrijorat şi cu inima mai îndrăgostită că nicicând. De nu te vei întoarce… Dar asta este imposibil, căci altfel lumea s-ar prăbuşi, iar singura ruină va fi altarul ridicat în cinstea ta, din iubirea noastră.”

Aşa spunea bucata veche de pergament, găsită într-o peşteră, pe un altar ciudat.

Tu şi numai tu

Te-am visat într-o noapte. Ştii,…erai numai a mea, şi habar n-aveai; ne unea ceva aiurea, indescriptibil, indescifrabil. Se făcea că eram stăpânul absolut al şocului erotic, sau cum s-o fi numind puterea de a zăpaci printr-un simplu gest, ca o pocnire din degete. Când ai o putere, să o exerciti e aşa simplu!

            Noaptea aceea n-am dormit. Trupul zăcea în nesimţire, sufletul hoinărea prin eter iar spiritul degera de frig sub fulgii tăioşi ai obiecţiilor realiste. De ce oare prejudecăţile trebuie să apară şi în vis? E mare păcat ca magia zămislită de însuşi spiritul uman să fie măcelărită de cuţitele îndoielii. De-aceea cei ce nu pot visa sunt liniştiţi, sănătoşi…

            Şi se făcea că erai a mea. Cum, nu ştiu; oricum, nu are importanţă decât faptul că te-am cunoscut mai bine, aşa cum tu nu vei avea posibilitatea să te cunoşti, nici speranţa a te închipui. Erai altfel, şi totuşi aceeaşi, eu eram stăpânul oricui, iar tu demonul meu, sub o mască sublimă a cărnii eterice.

            Păcat că era doar un vis… Ce bine că a fost doar un vis! Unii, majoritatea, adică restul lumii de fapt, se chinuie să-şi înţeleagă coafura ce se află în capul lor dimineaţa devreme. Nu contează seninătatea dăruită de ultimele părţi pure ale sufletului.

            Suntem după chipul şi asemănarea Creatorului, pentru că putem crea lumi printr-o scânteiere a cugetului. Tind să sper, cu disperare, că, poate, în altă sclipire a creaţiei, să fi avut acelaşi vis, căci vorbele tale nu erau ale mele, nici nu m-aş fi putut gândi la ele.

            Eşti prea mică, prea simplă şi prea gingaşă să cauţi suferinţa din cunoaştere; nu meriţi calvarul ştiintei de a fi neputincioasă în faţa a tot ceea ce a fost şi incapabilă de a vedea ceea ce va fi. Suntem după asemănarea Creatorului, dar Timpul nu ne aparţine. Putem da şi lua vieţi, putem începe sau distruge, dar Timpul nu este al nostru.

            Nici măcar în vis.

            Ce rău că visul este al unuia singur, căci nimeni nu poate ghici splendoarea coşmarului şi oroarea speranţei. Cât de real este un coşmar, încât te sperie de tine însăţi; cât de amăgitoare şi deşartă e speranţa! Credinţa, aici, nu face decât să sfărâme sfârşitul visului şi să şteargă orice urmă a cunoaşterii de sine – începută şi para-răs-începută în adâncul nostru, pierdută cu orice ocazie în timpul nopţii: un zgomot, o mişcare, o frământare a cărnii putrede, a temniţei sufletului nostru.

            Ochii sunt cei care visează, căci ei sunt ferestruica înaltă cu vedere la cer a carcerei din carnea noastră. Sufletul se înalţă la cer pentru că pe acolo au putrezit gratiile ferestruicii efemere a trupului.

            De ce vrei neapărat să îngroşi gratiile, cunoscând ororile lumii? Chiar vrei să te doară fiece vis, ca pe mine?… Duşmanii nu există, ci doar păreri ale noastre despre alte carcere ambulante. Ce nu dorim nici duşmanilor, nu ne dorim nici nouă. Nu are rost să te superi pe mine, nu are sens să te superi pe tine. Nu mai cunoaşte şi vei visa frumos.

            Vei putea să te amăgeşti că eşti fericită, aşa cum ai fost în visul MEU.

Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!

Am început. Este primul meu blog, şi va fi în continuă schimbare. Sunt un om cu toane, cu suişuri şi prăpăstii. Ca să nu am metode de eschivare, îmi propun să includ o variantă actualizată în limba engleză şi una în limba franceză, deoarece am neapărată nevoie de a îmi fortifia abilităţile poliglote.

Vă rog foarte frumos să îmi atrageţi atenţia asupra oricăror greseli: de punctuaţie, diacritice, gramaticale. Pentru semantică va rog să adăugaţi în comentariu o adresă de e-mail pentru lămurirea situaţiei. În cazul în care aveţi dreptate, dar sunt prea încăpaţânat ca să îmi corectez erorile, vă voi anunţa.